Durerea n-are culoare, miros sau mărgele. Ea se simte, se trăiește și poate fi trecătoare. Sunt dureri mai mari și mai mici, mai apăsătoare și mai ușoare. Unele dureri nu le spui iar altele le strigi în gura mare. Durerile pot fi de 2 feluri: corporale și sufletești. Se spune că cele corporale trec iar cele sufletești rămân în sufletul omului ca o pată de deodorant pe haină( sub braț, unde nu o vede orice ochi). Durerile sufletești pot provoca dureri de cap sau de inimă. Cele corporale se tratează cu medicamente iar cele sufletești cu dragoste, cu liniște și cu timp. Unii cred că timpul vindecă orice durere. Dacă n-ar fi durearea n-am cunoaște gustul bucuriei, am fi prea încrezuți și falși, neînțelegători și reci. Durerea ne face mai puternici, ne călește. Sunt dureri care pot ucide sau pot uni. Unii se bucură de durerea altora alții o compătimesc.
Ileana este o femeie frumoasă, cu ochi căprui, cu gene negre și ondulate, cu părul mai jos de umeri de culoarea bobului de grâu. Are o piele catifelată precum cea a unui nou născut, ici cole i se zăresc ridurile în colțul ochilor, a buzelor și pe frunte.
Pare o femeie împlinită, mereu îmbrăcată cu gust( la modă), nu o vezi niciodată nemachiată sau cu părul nearanjat. Ea nu se grăbește, niciodată, nicăieri. N-are copii. La ce-i trebuie? Copiii pentru ea ar fi ca un gheb de cămilă pe spatele ei firav. Ei îi place liniștea și să nu se streseze iar copii sunt neliniștea continuă la care te autocondamni atunci când le dai viață. “Ș-așă sântem mulți pi pământu ista”, se gândește ea, din când în când, că, de obicei, nu se gândește decât la felul cum arată, restul nu-i treaba ei.
Merge pe al 36-lea an și în cei 10 ani de căsătorie cu Pavel nu sau prea certat. El e mereu plecat la drumul mare, este șofer de camion. Ea lucrează vânzătoare într-un magazin de lenjerie intimă pentru femei. Are un program de lucru care-i convine: de la 10 dimineața până la 5 seara. Lunea are zi liberă și merge la un salon de frumusețe ca să-și facă unghiile.
Cu vre-o 3 ani în urmă a auzit, la televizor, că produsele vândute de țărani sunt naturale și bune pentru sănătate. De atunci trece, în fiecare sâmbătă, pe la piața de la colțul străzii și cumpără câte ceva de la femeile care-și vând acolo produsele. Laptele îl cumpără numai de la Vera, o doamnă pe a cărei față viața și-a pus amprenta din plin. Vera, pare să aibă peste 35 de ani. O vezi mereu cu o carte în mână, ce citește numai ea știe. Pe doamnele care vând alături de ea nu le interesează ce scriu în cărți da pe Ileana, nici atâta.
Vera a devenit pentru Ileana ca un duhovnic. Ei îi spune toate durerile. Ele nu lucrează împreună, nu merg la aceleași cluburi și Ileana este sigură că ce vorbește cu Vera va rămâne între ele. Dacă s-ar jălui uneia cu care lucrează ar avea ce-i spăla oasele. Da așa, de ghini de rău, Vera n-are multe bătăi de cap, stă acolo pe scaun, citește și așteaptă cumpărătorii. N-are grijă să-și facă unghiile sau ce rochie să-și pună că...vine mereu îmbrăcată în aceleași haine de lucru. Într-una din sâmbete, când Ileana a ajuns în dreptul Verei, femeia, cu o voce prietenoasă, exclamă:
-Buna zîua?! Și-ai mai făcut totâ săptămâna?
-Da și sâ fac, la lucru, acasâ, duminica trecutâ am fost la un concert la Palatu Național…
-Da și așă, cu jiumătati di gurî? Nu ț-o plăcut?
-Ei, ni-o plăcut da, iaca, a meu, ni-o promis să-ni cumperi, din Germania, o cremâ di fațâ și nu ni-o cumpărat.
După ce sfârși propoziția, Ilenei i se umeziră ochii.
-Ei lasâ, poate o uitat săracu.
-Cum sâ uiti?! Îți dai sama, eu de 2 luni aștept! Stau cu sufletu la gurâ și când colo, el vini fărâ cremâ. Sâ-ț spun drept, m-o apucat o dureri di cap di nu-ni pot vini în șiri.
-Da..., fiecari cu dureria lui…a murmurat femeia în timp ce lua banii și-i întindea clientei sale sacoșa, neagră, în care se găsea sticla cu lapte.
Ileana, îi dă Verei banii, ia laptele și-i aruncă o frază de rămas bun:
-Hai, ti las eu.
-Ei hai darâ, ai grijâ.
Vera s-a așezat pe scaun, a luat cartea și a început a citi. Nu trecură nici 2 minute că femeia tresări.
-Alo. Da și, nu-l poți liniști? Dăi niști ceai cu neri și dacă tot nu-i treși sî mă suni ș-oi vini acasî.
După ce a închis telefonul, femeia, a oftat din greu, a pus cartea în geantă și și-a aruncat privirea îngândurată spre cer.
O sunase soțul. La doar 29 de ani, Vera, avea 2 copii iar unul dintre ei s-a născut cu o formă ușoară de autism despre care nu știa prea multe. Cartea pe care o citește este una de specialitate, despre această boală, i-a adus-o soțul din România când a fost la un seminar de recalificare pentru profesorii de Istorie. Ambii au absolivit facultatea de Istorie dar, Vera, din cauza bolii copilului, nu poate profesa. Vine sâmbăta la piață să mai vândă câteva sticle cu lapte și niște brânză. Salariul soțului de-abia le ajunge să existe de la o lună la alta. Bani pentru a merge cu copilul la centre de reabilitare nu au. Ei însă, nu se plâng. Cu sau fără durerea lor, viața merge înainte.
Liuba Sârbu- despre oameni
